Lagărul din Vapniarca

În 1939, numărul evreilor era de 711, ceea ce reprezenta 20% din totalul populației din localitate. 

După ce Vapniarca a fost ocupată de trupele române și germane, la 22 iulie 1941, evreii de aici au fost deportați în ghetourile din județul Tulcin. În august 1941, localitatea a fost trecută sub administrarea autorităților române care, în octombrie 1941, au deschis un lagăr de detenție. În martie 1942, acesta a fost transformat în lagăr penitenciar. 

Lagărul a fost amenajat în incinta ruinată a unei foste școli de cavalerie sovietică. Locul de detenție era înconjurat în exterior cu trei rânduri de sârmă ghimpată. Deținuții erau închiși în cele trei clădiri mari ale fostei școli, fiecare având câte două etaje. Dintre acestea, două erau destinate bărbaților și una femeilor. La Vapniarca au mai existat și două clădiri mai mici unde funcționau bucătăria și un spălător. Tot în această închisoare a existat și o celulă de pedeapsă, săpată în pământ și acoperită cu o piatră mare, în care deținuții erau puși să stea în picioare, fără apă și mâncare pentru 24 - 48 de ore. 

Inițial, la Vapniarca au fost închiși condamnați ucraineni și membrii minorităților religioase nerecunoscute de autoritățile române. Din octombrie 1941, a devenit un lagăr de detenție pentru evrei. La acea dată, au fost aduși în Vapniarca evreii deportați din Odessa, iar în noiembrie 1941 au fost transferați câteva sute de evrei deportați din România. În martie 1942, au fost aduși alți 1.200 de evrei din Odessa. 

După ce a devenit lagăr penitenciar, în martie 1942, Vapniarca a fost unul din locurile în care au fost deportați și încarcerați evrei acuzați de activitate comunistă. În septembrie 1942, 1.200 de deținuți și internați politici, toți de origine evreiască, au fost transportați la Vapniarca din lagărul de la Târgu Jiu. 

Regimul de detenție de la Vapniarca a fost unul de exterminare. La intrarea în acest loc de detenție, comandantul Ilie Murgescu le spunea deținuților că au ajuns într-un lagăr pe care îl vor părăsi doar târându-se în patru labe sau mergând în cârje. Din cauza condițiilor de detenție, printre care și lipsa oricărei forme de asistența medicală, în Vapniarca a izbucnit epidemia de tifos în decembrie 1941. Un număr mare de deținuți a murit atunci. Alții au pierit din cauza frigului, foamei și altor boli. Camerele în care erau ținuți deținuții nu aveau ferestre, uși, apă și căldură.   

La Vapniarca, hrănirea deținuților cu mazăre furajeră, folosită și pentru caii regimentului, a făcut ca mulți dintre aceștia să se îmbolnăvească de paralizie spastică. 

Pentru ușurarea traiului celor închiși, la Vapniarca s-a format un comitet de conducere care a încercat să îmbunătățească condițiile de detenție. De asemenea, și deținuții comuniști și-au format propriile lor comitete. 

Un supraviețuitor descria astfel condițiile de la Vapniarca: „La sosire, in cele trei clădiri ale lagărului, lipseau ferestrele; podeaua era de ciment şi dormeam pe un strat subţire de paie. Noaptea, uşile erau incuiate şi în sala în care stăteam, se găsea, pentru peste 100 de internaţi, doar un butoi în care ne rezolvam nevoile. Dimineaţa, pe rând, doi internaţi duceau butoiul la latrină. Toţi eram răciți, iar rinichii nu mai puteau reţine urina. La Vapniarka, la infirmierie erau sute de bolnavi și, în condițiile unui frig cumplit, unora li s-au cangrenat degetele de la picioare și au fost amputați. Fără medicamente, fără hrană sănătoasă, fără personal sanitar suficient pentru un număr atât de mare de bolnavi. Nici paturile nu erau suficiente pentru toţi.”

În octombrie 1943, odată cu apropierea armatei sovietice, lagărul a fost închis de autoritățile române, iar 54 de deținuți evrei au fost transferați în Râbnița, unde au fost executați de germani în 19 martie 1944. Penitenciarul în care se aflau a fost apoi incendiat. Restul deținuților au fost transferați în ghetoul de la Grosulovo și, mai târziu, repatriați. 

Ovidiu Creangă, Vapniarca, în Geoffrey P. Megargee (general editor), Encyclopedia of Camps and Ghettos 1933-1945, Bloomington and Indianapolis: Indiana University Press, 2018, pp. 811-812.

Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport Final, Iași, Polirom, 2004, p. 312.

Petru Clej, Un evreu comunist deportat de Antonescu la Vapniarka se destăinuie, accesibil online la adresa https://www.rfi.ro/social-121723-evreu-comunist-deportat-antonescu-vapniarka-destainuie
Geza Kornis, Din viața mea și vremurile mele (2), accesibil online la adresa http://www.memoria.ro/marturii/perioade_istorice/perioada_celui_de-al_doilea_razboi_mondial/din_viata_mea_si_vremurile_mele_(2)/1601/pagina-3/ 

Jean Ancel, Vapniarka, în Israel Gutman (editor), Encyclopedia of the Holocaust, vol. IV, New York/London, Macmillan Publishing Company/Collier Macmillan Publishers, 1990, pp. 1560-1562. 

Cosmina Gușu, Interviu cu Matei Gal, accesibil online la adresa http://www.inshr-ew.ro/matei-gall-interviu/