Evreii din Storojineț în perioada Holocaustului

Conform datelor existente, așezarea evreilor aici a început la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Stabilirea lor în Storojineț a fost limitată în deceniile următoare de reglementările austriece cu privire la stabilirea evreilor în orașe. În 1865, Solomon Anhauch a primit dreptul de a achiziționa pământ în oraș și de a face comerț fără nicio restricție, fiind primul evreu din Storojineț căruia i s-a acordat acest privilegiu. În secolul al XIX-lea populația evreiască din urbe a crescut, după ce în oraș s-au stabilit evrei din Galiția și Rusia. În 1880, numărul evreilor era de 1.601, iar în 1910 a ajuns la 4.832, ceea ce reprezenta 48,3% din populația totală. Ocupațiile evreilor au fost în domeniul comerțului, industriei lemnului, meșteșugurilor și profesiilor liberale. 

Evreii din Storojineț au fost victimele unor măsuri represive încă din perioada în care orașul s-a aflat sub administrarea sovietică, iunie 1940 - iunie 1941. Afacerile private deținute de evrei au fost închise, iar proprietățile lor au fost confiscate. De asemenea, la 13 iunie 1941, 256 de oameni de afaceri de origine evreiască și intelectuali din Storojineț au fost deportați în Siberia. 

La 4 iulie 1941, trupele române și germane au intrat în oraș, evreii fiind în scurt timp ridicați, iar unii dintre ei executați. De asemenea, casele lor au fost jefuite și vandalizate. O mărturie despre crimele comise în acea zi găsim într-una lucrările publicate de Marius Mircu: „În Storojineț, la intrarea trupelor române (reg. 3 grăniceri), într-o dis-de-dimineață, localnicii n-au mai mers la lucru, au mers să prade și să ucidă evreii. Armata a scos grupuri de evrei din străzile periferice. Fiecare patrulă proceda după cum o tăia capul. Pe unii i-a împușcat în casă, pe alții i-a gonit pe câmp, i-a jefuit. În unele case soldații au primit darurile oferite de evrei și i-au lăsat în pace”. 

La 5 iulie 1941, populația evreiască a fost închisă în două instituții de învățământ, fiind împărțită în funcție de sex și vârstă. Femeile au fost închise în școala primară din strada Panca, iar bărbații în internatul liceului de băieți. Conform lui Marius Mircu, 4.000 de evrei localnici au fost închiși în cele două centre de internare. 

„Școala primară era dinamitată, totuși femeile au rămas acolo. Trei zile au stat fără mâncare, fără apă. N-au fost lăsate să meargă nici în curte, unde puteau lua apă. După trei zile li s-a dat pâine uscată. Apa nu mergea, au închis-o soldații. Dar li s-a dat voie să strângă apă de ploaie de pe jos”. La 20 iulie 1941, evreii din cele două școli au fost mutați într-un ghetou amenajat în partea de sud a orașului, care cuprindea câteva străzi din cartierul evreiesc. În perioada ghetoizării, au fost obligați să poarte „steaua galbenă”. Puteau ieși din ghetou doar în baza unui permis. De asemenea, evreii erau scoși zilnic la măturatul străzilor. 

În octombrie 1941, evreii din Storojineț au fost deportați în Transnistria. Conform informațiilor existente, au avut loc două valuri masive de deportări. Primul a fost în octombrie 1941, dată la care 1.300 de evrei au fost deportați la Mărculești, iar apoi la Iampol. Ulterior, a mai avut loc un nou transport spre Edineți. În oraș, au mai rămas circa 30 de evrei, farmaciști, dentiști, electricieni care erau folosiți la muncă obligatorie de către primărie, spital și alte autorități. În timpul deportărilor, doar câțiva evrei au supraviețuit. Potrivit unor informații, după război, în Storojineț, reintrat sub administrarea sovieticilor după 1945, au revenit 10 familii evreiești. Ulterior, cu toții au emigrat în Israel. 

Ovidiu Creangă, Storojineț, în în Geoffrey P. Megargee (general editor), Encyclopedia of Camps and Ghettos 1933-1945, Bloomington and Indianapolis: Indiana University Press, 2018, pp. 773-774.

Marius Mircu, Pogromurile din Bucovina și Dorohoi, București, Editura Glob, 1945, pp. 28-32. 

***, The Jewish Community of Storojinet, accesibil online la adresa https://dbs.anumuseum.org.il/skn/en/c6/e240086/Place/Storojinet