Evreii din Sighet în perioada Holocaustului

Evreii s-au stabilit în Sighet la începutul secolul al XVIII-lea. În veacul următor, ca urmare a așezării în oraș a evreilor din Polonia, numărul lor a crescut, ajungând de la 142 de persoane în 1785, la 3.380 în 1880. În 1910, în Sighet locuiau 7.981 de evrei, iar în 1930 populația evreiască era de 10.144 de persoane. În 1807, a fost construită prima sinagogă. 

Soarta evreilor din Sighet a fost similară celei a evreilor din alte orașe administrate de guvernul maghiar. Inițial, măsurile represive i-au vizat pe așa-numiții evrei apatrizi, adică pe cei care erau străini de oraș. În vara lui 1941, câteva sute de astfel de evrei au fost deportați în Kameaneț, Ucraina, unde au fost uciși de trupele naziste. Conform informațiilor existente, o singură persoană din Sighet a supraviețuit masacrelor. Reîntoarsă în oraș, a povestit ceea ce s-a întâmplat. Relatările sale nu au fost crezute. Începând din anul 1941, evreii de vârstă militară au fost mobilizați la muncă obligatorie, fiind trimiși în Ungaria și în Ucraina. Cei care au ajuns în Ucraina au murit. 

Spre deosebire de celelalte orașe trecute sub administrație maghiară în 1940, în Sighet măsurile pregătitoare deportării au început mai devreme cu aproape două săptămâni. La 1 aprilie 1944, evreilor le-a fost interzis să-și părăsească locuințele între orele 6.00 seara și 6.00 dimineața. În același timp, magazinele deținute de evrei au fost marcate cu semnul distinctiv „steaua galbenă”.  

Totodată, la 20 aprilie 1944, evreii din oraș au fost evacuați din propriile case și internați într-un ghetou, ce cuprindea patru străzi din urbe, locuite în general de evreii săraci. Numărul mare al celor închiși a făcut ca ghetoul să fie extrem de aglomerat. În fiecare cameră din ghetou locuiau cam 20 de persoane. Paza era asigurată de polițiștii din Sighet și de jandarmeria maghiară. În același timp, în oraș a mai existat încă un ghetou, numit „ghetoul mic”, în care au fost ținuți evreii din alte localități ale comitatului. Numărul total al evreilor din cele două ghetouri din Sighet a fost aproximat la circa 13.000 de persoane. 

Dintre evrei, 140 de intelectuali și lideri ai comunității au fost ținuți separat, ca ostatici, într-una dintre sinagogile din oraș fără hrană și apă. Complementar internării evreilor în ghetou, acestora le-au fost confiscate și  bunurile de valoare. De asemenea, în perioada în care a existat ghetoul, evreii au fost interogați și anchetați cu privire la bunurile pe care le-ar fi ascuns. 

Un supraviețuitor a descris viața din ghetou ca fiind „insuportabilă”; cauza principală fiind lipsa alimentelor. Pentru a veni în sprijinul celor ghetoizați, comunitatea a organizat „două cooperative respectiv două bucătării, publice, unde se alimenta tot ghetoul respectiv acele persoane care nu aveau nici un aliment acasă.”. Deportarea evreilor a început la 16 mai 1944. Între acea dată și 22 mai 1944 au avut loc patru transporturi. În total, din Sighet au fost deportați la Auschwitz 12.749 de persoane. 

După 1945, în Sighet, s-au reîntors unii dintre evreii supraviețuitori. În 1947, numărul lor era 2.300, iar în 1956 de 1.381 de persoane. În anii comunismului, cei mai mulți au părăsit România. 

Kinga Frojimovics, Sighet, în Randolph Braham, Zoltan Tibori Szabo, Enciclopedia geografică a Holocaustului din Transilvania de Nord, Chișinău, Cartier/Editura Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, 2019, pp. 229-233.

Randolph Braham, Sighet, în Israel Gutman (editor), Encyclopedia of the Holocaust, vol. IV, New York/London, Macmillan Publishing Company/Collier Macmillan Publishers, 1990, p. 1350. 

Elie Wiesel, Noaptea, București, Corint, 2021, pp. 53-54.

Oliver Lustig, Procesul ghetourilor din nordul Transilvaniei - Ghetoul din Sighet. Mărturii, vol. II, București, Editura Aervh, 2007, accesibil online la adresa http://www.survivors-romania.org/text_doc/sighet.htm 

Michael K. Silber, Sighet, accesibil online la adresa