Evreii din Satu Mare în perioada Holocaustului

Prezența evreilor în Satu Mare a fost atestată încă de la începutul secolului al XVIII-lea. După ce urbea a fost declarată oraș regal în 1715, așezarea lor în localitate a fost interzisă. Ridicarea restricțiilor de stabilire în oraș, în 1840, a determinat venirea evreilor în Satu Mare. Numărul lor a crescut în secolele XIX și XX, ajungând de la 1.357 în 1869, la 11.533 în 1930, transformând comunitatea evreiască de aici într-una dintre cele mai mari din Transilvania. 

Înființată în 1842, comunitatea a fost recunoscută oficial în 1852. În deceniile următoare, au fost înființate și instituțiile religioase, culturale sau de ajutorare. În 1858, a fost dată în funcțiune prima sinagogă. De-a lungul anilor, evreii au avut ocupații în negoț. Odată cu creșterea comunității, reprezentanții acesteia s-au implicat și în industrie, înființând fabrici și stabilimente industriale, sau în domeniul creditului. 

Intrarea orașului Satu Mare în componența Ungariei în urma Dictatului de la Viena, 30 august 1940, și-a dezvăluit în scurt timp consecințele nefaste pentru populația evreiască din localitate. Pentru început, elevii evrei din școlile publice au fost exmatriculați, iar din 6 martie 1943 evreilor li s-a interzis să mai meargă la ștranduri. Motivația autorităților a fost că reprezentau „o categorie socială imorală”, evreii  fiind privați de drepturile lor constituționale, marginalizați și izolați în societatea în care trăiau. 

Totodată, asemenea evreilor din alte orașe administrate de maghiari, și bărbații evrei cu vârsta între 22 și 45 de ani din Satu Mare au fost mobilizați la muncă forțată, fiind trimiși în Ucraina, unde mulți au și murit. De Ucraina, se leagă și un alt episod sângeros din istoria evreilor din Satu Mare. În august 1941, evreii „apatrizi” din oraș, au fost deportați în localitatea Camenița, Kameaneț-Podilskîi, unde au fost executați de naziști. Se estimează că dintre cei 16.000 - 18.000 evrei asasinați atunci, 1.000 erau din Satu Mare. 

La 28 aprilie 1944, s-a luat decizia de ghetoizare a evreilor sătmăreni. Începând din 3 mai 1944, evreii din localitate au fost evacuați din locuințele lor și internați în ghetou, amenajat în centrul orașului. În ghetou, s-au aflat la un moment dat 18.800 de evrei din Satu Mare și localitățile învecinate, printre care și cei din Carei, Copalnic-Mănăștur, Șomcuța Mare. 

Condițiile în care au fost ținuți au fost similare celor din alte ghetouri: tortură, înfometare, supraaglomerate, lipsa asistenței medicale. De asemenea, femeile au fost supuse unor controale medicale intime extrem de violente. Și în acest loc, evreii erau duși la infama „monetărie”, unde erau torturați pentru a spune unde-și ascunseseră bunurile de valoare. Supliciile la care au fost supuși au fost narate de mai mulți supraviețuitori în declarațiile lor postbelice, date în timpul proceselor intentate foștilor torționari. O supraviețuitoare a menționat cu privire la torturile din ghetou: „Noi am aşteptat în curte şi deja acolo, am auzit vaietele şi strigătele victimelor. Nu peste mult [timp] a venit şi rândul meu. Am fost condusă în faţa unei comisii de trei [persoane] care au încercat să mă înduplece să declar unde e blana persană pe care, de altfel, niciodată nu am avut-o ca şi alte valori, spunând că ei sţiu foarte bine că am ascuns multe lucruri. Între timp, a intrat şeful lor, tot în civil, un om mic, blond care a spus că n-are nici un rost să vorbească şi să treacă la fapte. Atunci, am fost prinsă şi după ce am fost obligată să dau jos pantofii, m-au culcat pe o bancă şi unul dintre ei m-a prins cu genunchii iar celălalt a început să mă bată la tălpi cu o bâtă lungă, până când el a obosit. Pe urmă, mi-a ridicat haina şi m-a bătut acolo unde a putut. Eu am strigat şi m-am văitat de chinuri. Am fost bătută groaznic şi după aceea obligată să fac pas alergător în jurul camerei, apoi obligată să-mi trag pantofii, ceea ce era un chin. Din nou am fost anchetată să spun adevărul – unde sunt ascunse valorile – şi pentru că nu am spus, au repetat acelaşi procedeu. Din nou mi-au dat jos pantofii, din nou am fost bătută şi schingiuită. În timpul bătăii, a intrat conducătorul lor spunându-le să mă bată şi mai bine. Atunci am fost trimisă afară şi am aşteptat într-o altă curte până când am fost din nou chemată şi trimisă înapoi în ghetou. Am fost atât de zdrobită, încât corpul meu a fost plin de urme vinete şi n-am putut să umblu fiind transportată de două persoane. Peste o săptămână, din nou am fost chemată la anchetă şi atunci de frica bătăii, m-am prezentat benevol la un transport ca să fiu deportată cât se poate de urgent; astfel, am scăpat de alte schingiuiri”. 

Pentru a scăpa de astfel de torturi, unii dintre cei care urmau să fie interogați și anchetați au ales să se sinucidă. Între 19 mai și 1 iunie 1944, 18.800 de evrei din ghetoul de la Satu Mare au fost deportați la Auschwitz, fiind urcați câte 70-75 de persoane într-un vagon. După lichidarea ghetoului, din ordinul prefectului a început o vânătoare a evreilor care se ascunseră și reușiseră să scape de deportare. Toți cei prinși au fost executați. În acea perioadă, unii dintre evrei s-au refugiat în România. Toți cei capturați în timpul unei astfel de tentative erau maltratați, bătuți, torturați și în cele din urmă deportați. În acei ani, au existat și cazuri de persoane de naționalitate maghiară, germană sau română care au avut o atitudine umanitară față de evrei. Spre exemplu, comandantul detașamentul de muncă nr. 110/68 a reușit să salveze „viața a circa 250 de evrei din serviciul muncă”. Le-a eliberat acte de lăsare la vatră sau i-a ascuns în detașamentele de muncă. Un zidar, Krammer, a construit o ascunzătoare pentru mai multe familii de evrei. 

Dintre evreii sătmăreni deportați, foarte puțini au supraviețuit. Unii dintre ei s-au reîntors, după încheierea războiului, în Satu Mare. În 1947, numărul evreilor era de 7.500, mulți fiind însă și din alte regiuni. În anii comunismului, o parte importantă dintre ei a emigrat. În 1970, mai locuiau în Satu Mare 700 de evrei. În deceniile următoare, numărul lor s-a diminuat considerabil. 

Agnes Hegyi, Daniel Lowy, Satu Mare, în Randolph Braham, Zoltan Tibori Szabo, Enciclopedia geografică a Holocaustului din Transilvania de Nord, Chișinău, Cartier/Editura Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, 2019 pp. 406-411. 

Cristina Bejan, Satu Mare, în Geoffrey P. Megargee (general editor), Encyclopedia of Camps and Ghettos 1933-1945, Bloomington and Indianapolis: Indiana University Press, 2018, pp. 373-374. 

Oliver Lustig, Procesul ghetourilor din nordul Transilvaniei - Ghetoul din Satu Mare. Mărturii, vol. II, București, Editura Aervh, 2007, accesibil online la adresa http://www.survivors-romania.org/text_doc/satu_mare.htm

Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport Final, Iași, Polirom, 2004, p. 274.

Tamás Csíki, Satu Mare, accesibil la adresa https://yivoencyclopedia.org/article.aspx/Satu_Mare