Evreii din Sadagura în perioada Holocaustului

Informațiile existente arată că în 1842 s-a stabilit în oraș o comunitate evreiască condusă de rabinul Yisroel Friedman. Sadagura se afla, la acel moment, sub administrație austriacă. La începutul secolului XX, în urbe trăiau între 3.000 și 5.000 de evrei. În perioada interbelică, numărul evreilor a scăzut semnificativ. În 1930, locuiau aici 1459 de evrei, iar în 1941, 654. 

Evreii din Sadagura au fost supuși persecuțiilor atât de sovietici, cât și de germani și români. În iunie 1941, înainte de retragerea sovieticilor, comercianții și oamenii de afaceri evrei au fost deportați din motive de clasă în Siberia. 

Evreii din această localitate aveau să trăiască momente de groază după ce sovieticii au părăsit orașul la 5 iulie 1941 și înainte de intrarea trupelor române și germane. În noaptea de 5 spre 6 iulie 1941, urbea s-a transformat într-un infern pentru cei circa 600 de evrei care mai locuiau aici. 

Informații despre soarta ce li se pregătea evreilor au începute să circule încă dinainte de masacru. Cu o zi înainte, prin localitate se propagau informații că vor începe execuții în masă ale evreilor. Unii dintre ei s-au ascuns prin poduri sau au fugit din localitate. Nu toți au dat însă crezare acestor zvonuri. 

Sursele de arhivă și cele memorialistice evidențiază rolul avut în timpul persecuțiilor de Vladimir Rusu, fost învățător, care s-a autointitulat șef al poliției. Înainte de 5-6 iulie 1941, acesta era perceput de concetățenii săi drept un „om cumsecade”, sociabil și sportiv, membru în echipa de fotbal a orașului. 

După ce orașul a fost abandonat de sovietici, Vladimir Rusu și-a făcut propria „gardă națională”, autointitulându-se șef al poliției. În noaptea de 5 spre 6 iulie, însoți de acoliții săi, a început să facă raiduri prin casele evreilor. În urma acestor raiduri, 72 de bărbați, femei și copii au fost scoși din casele lor și duși la primărie. 

Potrivit unor supraviețuitori, unora dintre cei ridicați le-a spus să „se îmbrace frumos” deoarece vor „merge la nuntă”. La primărie, au fost așezați pe burtă, iar în scurt timp au început bătăile pentru ca cei reținuți să spună unde își aveau banii, bijuteriile și alte lucruri de valoare. Un martor a relatat după 1945 că unele dintre obiectele însușite de Rusu au fost purtate după aceea de către logodnica sa. 

De la primărie au fost transportați de echipele lui Vladimir Rusu pe un deal din apropiere unde au fost executați prin împușcare. Din ordinul său, foști colegi de serviciu sau chiar proprii săi elevi au fost împușcați. Un supraviețuitor declara: „Știu că Rusu nu a cruțat nici pe prietenii lui cum [a fost] cazul evreul[ui] Schaffer, cu care era prieten bun și juca fotbal în aceeași echipă, după cum nu a cruțat nici pe elevii săi pe care îi avea la școala din comună pe când era învățător, pe care deasemeni i-a executat”. 

Mărturiile supraviețuitorilor mai arată că unele femei și fete, înainte de a fi omorâte, au fost siluite de către asasini. Totodată, uneia dintre victime, înainte de a fi împușcată, i-a fost tăiat degetul pe care avea un inel. Nu au fost cruțați nici copii mici și nici sugarii. Au scăpat de execuții doar acei evrei care nu se aflau în localitate în acea noapte. Unii dintre ei, capturați la câteva zile după aceea, au fost împușcați ulterior. Clara Blum menționa: „Fratele meu deși a putut scăpa în noaptea măcelului totuși peste două zile după aceasta ieșind pe stradă a fost văzut de oamenii lui Vladimir Rusu și dus în Jucica Noua într’o casă părăsită unde a fost executat prin împușcare cu alți trei cetățeni”. 

În ziua următoare, evreii care nu au fost împușcați au fost strânși din nou și aduși la Primărie. Aici, un comitet local a început să-i identifice pe cei cunoscuți drept comuniști sau bănuiți că ar fi avut simpatii comuniste. Cei descoperiți drept comuniști de comitetul local au fost deportați din localitate. Celorlalți li s-a permis reîntoarcerea la casele lor. În următoarea perioadă, aceștia au fost folosiți la muncă forțată de către autoritățile locale, precum curățarea străzilor. După câteva luni însă, în august 1941, toți evreii din Sadagura au fost strânși din nou în curtea școlii, fiind deportați în lagărele din Transnistria de autoritățile române. 

În Sadagura, a mai funcționat pentru câteva luni și un lagăr temporar. Între august și octombrie 1941, aproximativ 1.500 de evrei deportați din Cernăuți au fost internați provizoriu în lagărul din Sadagura. Lagărul a mai funcționat și în anul următor, fiind internați aici evrei din Bucovina sau deportați aduși din lagărul Videle, județul Teleorman, și chiar evrei suspectați de activități comuniste. 

AINSHR-EW, Fond 25.004, Rola 15, Dosar 1241, vol. 1

Ovidu Creangă, Sădăgura, în Geoffrey P. Megargee (general editor), Encyclopedia of Camps and Ghettos 1933-1945, Bloomington and Indianapolis: Indiana University Press, 2018, pp. 750-751

Marius Mircu, Pogromurile din Bucovina și Dorohoi, București, Editura Glob, 1945, pp. 61-65. 

Ilanit Chernick, Memorial unveiled for Ukrainian Jews massacred in Holocaust, accesibil online la adresa https://www.jpost.com/diaspora/memorial-for-ukrainian-jews-massacred-in-holocaust-unveiled-596998