Ghetoul din Râbnița

În 1939, în Râbnița trăiau 3.216 evrei, ceea ce reprezenta 28% din populația localității. Până în 1941, numărul lor a scăzut la circa 1.500. O parte dintre evrei s-au retras cu autoritățile sovietice, iar unii dintre bărbați au fost încorporați în armata roșie. 

La 5 august 1941, armatele române și germane au ocupat orașul. În zilele următoare, au avut loc mai multe execuții. La scurt timp, controlul asupra localității a fost transferat autorităților române. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Râbnița a fost un punct de intrare și de tranzit în/spre Transnistria. Conform informațiilor existente, 24.570 de evrei au trecut prin oraș între octombrie 1941 și 15 ianuarie 1942. 

După preluarea controlului asupra orașului, autoritățile române au amenajat un ghetou. În afară de evreii localnici, în ghetou au mai fost închiși evreii basarabeni deportați. Astfel, între 8 și 10 octombrie 1941, în Râbnița au ajuns primele convoaie de evrei basarabeni, care fuseseră inițial deportați în Vertujeni sau Mărculești. Toți erau desculți, slabi și în zdrențe. Ulterior, au mai fost aduși și evreii deportați din Chișinău. Populația ghetoului era la sfârșitul anului de 3.000 de persoane. Regimul de detenție a fost în acel interval de timp unul de exterminare. Circa jumătate dintre cei aflați aici au murit din cazul tifosului, foamei, frigului sau a lipsei asistenței medicale. În decembrie 1941, mai trăiau 1.467 de persoane. 

Evreii puteau părăsi ghetoul doar cu un permis special și de două ori pe săptămână. Cei prinși în afara perimetului fără un astfel de permis erau executați pe loc. La 4 aprilie 1942, au fost împușcați 48 de evrei, găsiți de jandarmi în afara ghetoului și fără un permis asupra lor. Împușcarea aleatorie a evreilor a fost o practică curentă în Râbnița. Asasinatele s-au înmulțit în martie 1944, după ce orașul a fost trecut sub administrarea germanilor. Evreii din ghetou au fost folosiți la muncă forțată, la curățarea străzilor. Au mai muncit la construirea parcului „Ion Antonescu” și a unui pod peste Bug, la Trihati. 

Din cauza condițiilor de detenție, a asasinatelor și a faptului că Râbnița a fost un punct de tranzit, populația ghetoului a fluctuat. La 1 aprilie 1942, se aflau în ghetou 1.371 de evrei, dintre care 254 erau bărbați, 548 femei și 569 copii. În septembrie 1943, numărul evreilor din ghetou era de 1.458. Dintre aceștia 407 erau evrei români. 

După închiderea lagărului de la Vapniarca, 50 - 60 de evrei comuniști au fost transferați în penitenciarul Râbnița, unde se aflau circa 200 de deținuți. Aceștia erau prizonieri de război, foști comuniști sau lideri de colhoz. Penitenciarul era o fostă garnizoană sovietică. La 19 martie 1944, deținuții de la Vapniarca au fost împușcați de germani în celule lor. Ulterior, închisoarea a fost incendiată. Conform informațiilor, doar câteva persoane au supraviețuit. Modul în care au avut loc execuțiile a fost relatat de unul dintre supraviețuitori, Matei Gall. 

În noaptea de 18 spre 19 martie 1944, în curtea închisorii au intrat soldați călare. Ei au mers apoi în celule și au început să-i numere pe deținuți. În scurt timp, deținuții au auzit explozii și împușcături. Inițial, au crezut că erau din exteriorul penitenciarului, însă au realizat că împușcăturile aveau loc chiar în clădire. Însoțiți de unul dintre gardienii închisorii, soldații au intrat în celule. Gardianul le-a spus deținuților: „Nu o să vă doară!”. Le-a cerut apoi să se așeze în genunchi, cu capul la perete. După ce au fost aliniați, deținuții au fost împușcați. „Am auzit primele împuşcături în dreapta mea. Unu, doi, trei. A urmat…mă rog, aud sângele cum curge dintr-un corp, ultimele răbufniri din plămâni, adică ultimele resturi de aer care ies probabil, un fel de horcăit şi atunci aud şi din partea stângă. Atuncea spun: uite că Văluţă a avut dreptate, se moare fără durere, nu simt nici o durere. Şi stau mai departe aşezat pe genunchi şi aştept să observ treptele dispariţiei vieţii mele. Ca cineva din spate să vină să-mi dea un picior. Nu mişc, nu reacţionez, după care mai trag unul, două gloanţe şi se retrag. Închid uşa şi continuă mai departe. Se termină, pleacă. Gardienii noştrii au plecat înainte de masacru. Li s-a spus: <<Plecaţi pentru că urmează masacrul>>. Pentru că unul dintre ei a spus celuilalt coleg: <<Nu staţi lângă fereastră sau vezi, îndepărtează-te de lângă ferestre, ca să nu te atingă!>> N-am înţeles ce vrea să spună, dar am auzit. În fine au plecat şi criminalii”.

Ovidiu Creangă, Râbnița, în Geoffrey P. Megargee (general editor), Encyclopedia of Camps and Ghettos 1933-1945, Bloomington and Indianapolis: Indiana University Press, 2018, pp. 747.

***, Rabnitza, accesibil online la adresa https://www.jewishgen.org/yizkor/pinkas_romania/rom1_00509a.html

Cosmina Gușu, Interviu cu Matei Gall, accesibil online la adresa http://www.inshr-ew.ro/matei-gall-interviu/