Evreii din Oradea în perioada Holocaustului

Cele mai vechi informații istorice atestă prezența evreilor în Oradea încă din 1489. Inițial, așezarea lor în oraș a fost prohibită. La începutul secolului al XVIII-lea, evreii s-au stabilit cu predilecție la periferiile urbei. 1722 este indicat drept anul în care s-au așezat în oraș primii evrei. După aproape un deceniu, în 1731, comunitatea evreiască din Oradea număra aproximativ 400 de persoane; aceștia provenind în general din Boemia, Moravia și Polonia. Spre sfârșitul aceluiași secol, în anul 1783, a fost creat și cartierul Subcetate, care a fost locuit mult timp și în majoritate de către evrei. Odată cu edictele de toleranță ale împăratului Iosif al II-lea, 1786, în oraș a fost înființată și o școală evreiască. În anul următor, au început lucrările pentru construcția unei case de rugăciune, inaugurată în 1794. În același an, a fost dat în funcțiune și un spital evreiesc. În secolul al XIX-lea, au apărut și asociațiile sociale și de întrajutorare. Numărul evreilor din oraș a crescut de la 868 în 1825, la 6.438 în 1869 și, respectiv, 15.155 în 1910, reprezentând 5,4% din populația orașului. Pentru perioada interbelică, cifrele indică o populație de circa 20.000 de evrei, numărul lor fiind în 1941 de 21.333. 

Evreii din Oradea au fost implicați „substanțial în industrializarea” orașului. Evreii erau proprietari de mori, fabrici de spirit, de încălțăminte, de sticlă, desfășurau activități în construcții și exploatări forestiere, precum și în industria tipografică. Rolul lor a fost unul important și în viața culturală a orașului. Din rândurile comunității evreiești, au ieșit mai multe personalități care s-au remarcat în domeniul literaturii, picturii, medicinei și chiar a sportului. Spre exemplu, Frigyes Grosz, descris drept „primul intelectual evreu important al orașului”, medic oftalmolog de profesie și autor al multor articole de specialitate, a înființat în 1830 primul spital de oftalmologie în care bolnavii erau tratați gratuit. 

În România interbelică, evreii au fost în repetate rânduri victimelor unor acte de violențe. În 1927, spre exemplu, mai mulți evrei din Oradea au fost uciși, iar sinagogile au fost devastate de studenții naționaliști. Spre finalul anilor 1930, au fost adoptate de autoritățile române mai multe măsuri antievreiești. Din septembrie 1940, Oradea a intrat sub administrație maghiară, orașul fiind cedat Ungariei în urma Dictatului de la Viena. Cu toate că erau legați cultural și afectiv de Ungaria, situația evreilor s-a înrăutățit. Pentru început, ziarele și publicațiile evreiești au fost interzise, iar organizațiile și cluburile sportive înființate de evrei au fost desființate. În vara anului 1941, unii dintre evreii care trăiau în oraș, după ce au fost declarați „apatrizi” de autoritățile maghiare, au fost expulzați și trimiși în Camenița (Kameaneț-Podilskîi), Ucraina. Între 16.000 și 18.000 de evrei de pe cuprinsul Ungariei au fost deportați atunci în această regiune, unde au fost masacrați de naziști. În anul următor, evreii din oraș, de vârstă militară, printre care mulți tineri, au fost concentrați la muncă obligatorie și trimiși în Ucraina. Cei mai mulți  dintre cei 500 de tineri evrei folosiți la muncă obligatorie, au murit în perioada concentrării 

Soarta evreilor din Oradea, precum și din toată Ungaria, a fost tranșată după ocuparea țării de către naziști la 19 martie 1944, dată de la care „viața” din oraș a devenit “groaznică”, după cum consemna în jurnalul ei Eva Heyman. În câteva săptămâni, evreilor li s-a impus obligația de a purta „steaua galbenă”, iar radiourile s-au transformat în mijloace de „jidănit”, așa cum scria aceeași adolescentă. Zilnic, pe undele de radio pătrundeau în casele orădenilor informații despre noi și noi legi antievreiești adoptate de autoritățile maghiare. Evreilor le-au fost anulate din ce în ce mai multe drepturi. Inițial, o parte dintre evreii orașului, mai ales cei bogați, au fost strânși și duși în școala elementară din strada Crișului, unde au fost ținuți timp de câteva săptămâni. A urmat apoi confiscarea aparatelor de radio, mașinilor de cusut, telefoanelor și, apoi, obligația ca evreii să iasă din case numai între orele 8.00-9.00 dimineața. 

În decurs de câteva luni, au fost adoptate unele dintre cele dure măsuri împotriva evreilor. Prin decretul din 26 aprilie 1944, soarta evreilor a fost pusă în mâna primarilor, a funcționarilor publici și a celor din structurile polițienești. Beneficiind de asistența naziștilor, la 3 mai 1944, a început strângerea evreilor din Oradea și apoi internarea lor în ghetoul din localitate, amenajat în cartierul evreiesc din oraș, aflat în apropierea Marii sinagogi ortodoxe și a Pieței Mari.  Aici au ajuns 27.000 de evrei din oraș; La fel ca toate ghetourile ce funcționau în acea perioadă, evreii de aici au fost supuși violențelor și torturilor. Unul dintre scopuri l-a reprezentat identificarea bunurilor și valorilor despre care maghiarii presupuneau că evreii le-ar fi ascuns sau le-ar fi dat unor prieteni.  Zilnic, capii de familie erau luați din ghetou și duși în clădirea Fabricii de bere Dréher, locul de tortură supranumit „monetăria”, care se afla chiar în apropierea ghetoului.  Eva Heyman consemna în jurnalul ei:  „Acum jandarmii umblă prin casele din ghetou și-și aleg oamenii, numai bogați, și-i duc la fabrica de bere Dréher. Acolo îi schingiuiesc până mărturisesc unde și-au ascuns avutul. Știu că îi bat îngrozitor. […] urletele victimelor se aud până la spital. Acum, în case, toți tremură așteptându-și rândul să fie schingiuiți la Dréher. […] la Dréher, oamenii sunt nu numai bătuți, ci și curentați”. 

Totodată, ghetoul a fost total izolat de lumea exterioară, fiind inclusiv deconectat de la sursele de lumină și cele de apă. Între 14-15 de persoane, erau cazate într-o singură cameră, iar alimentele lipseau. Hrană zilnică a evreilor constata dintr-un castron de fasole și 200 grame de pâine. În paralel, proprietățile evreilor din oraș au fost vandalizate, bunurile încărcate în trenuri și trimise în Germania. În acele condiții, mulți dintre evrei s-au gândit la sinucidere. Unii chiar și-au pus capăt zilelor pentru a scăpa din acel loc de infern. În Oradea, a mai funcționat în aceeași perioadă un alt ghetou, aflat în depozitul de lemne Mezey, în care au fost închiși evreii din regiunile învecinate. Aici au fost încarcerate 8.000 de persoane. 

Deportarea evreilor din Oradea a început la 23 mai 1944, cu cei de la Mezey, și a continuat apoi cu cei din ghetoul aflat în oraș. Până la 27 iunie, evreii din ambele ghetouri au fost deportați la Auschwitz. Transportul lor s-a făcut în condiții îngrozitoare, în trenuri supraaglomerate. Într-un vagon, se aflau și 90 de persoane, care aveau la dispoziție doar o găleată cu apa și una pentru necesitățile fizice. În ghetou au scăpat de deportare doar acei evrei care au reușit să simuleze că erau bolnavi de tifos. De asemenea, unii dintre ei au reușit să treacă graniță în România, beneficiind de ajutorul unor muncitori români sau al unor organizații sioniste. 

După eliberarea orașului, la 12 octombrie 1944, de către trupele române și sovietice, în oraș s-au reîntors evreii din batalioanele de muncă. La inițiativa lor, s-au reînființat unele instituții comunitare pentru ajutorarea evreilor aflați încă în localitate și în așteptarea celor deportați. Majoritatea evreilor deportați din Oradea au murit însă la Auschwitz. În 1946, se aflau în oraș 6.500 de evrei, dintre care 3.000 erau de origine din Beiuș, Cernăuți și Budapesta. Ulterior, cei mai mulți dintre ei au emigrat în Israel. 

Randoplf Braham, Holocaustul în Transilvania de Nord, în Randoplf Braham, Zoltan Tibori Szabo, Enciclopedia geografică a Holocaustului din Transilvania de Nord, Chișinău, Cartier/Editura Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, 2019, pp. 17, passim.

Daniel Łowy, Comitatul Bihor, în  Randoplf Braham, Zoltan Tibori Szabo, Enciclopedia geografică a Holocaustului din Transilvania de Nord, Chișinău, Cartier/Editura Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, 2019, pp. 57-69.

Eva Heyman, Am trăit atât de puțin, București, Editura Alex, 1991, pp. 78-79, 85, 94, 109. 

Tamás Csíki, Oradea, accesibil online la adresa https://yivoencyclopedia.org/article.aspx/Oradea 

Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport Final, Iași, Polirom, 2004, p. 276.