Evreii din Moghilev în perioada Holocaustului

Prezența evreilor în Moghilev este atestată la mijlocul secolului la XVII-lea. În anii 1648-1649, populația evreiască de aici a fost ucisă de cazaci. Evreii au reînceput să se restabilească în oraș în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În 1776, existau în localitate două sinagogi. În veacul al XIX-lea, orașul Moghilev era centrul comerțului cu grâne din regiune. Statutul urbei ar reprezenta o explicație pentru creșterea numărului evreilor în epocă, mai ales că cei mai mulți dintre ei erau comercianți și meșteșugari. În 1897, locuiau în Moghilev 12.344 de evrei, ceea ce reprezenta 55,3% din populația orașului. Conform recensămintelor sovietice, în anii 1920, numărul evreilor era de 9.662, 41,8% din totalul locuitorilor, iar în 1939 era de 8.703, circa 40% din populația totală a orașului.

Evreii din Moghilev au căzut victime violențelor antisemite încă din primii ani ai secolului al XX-lea. În 1905, la fel ca în alte localități din Imperiul Țarist, și în Moghilev a avut loc un pogrom. În timpul războiului civil din Rusia, evreii au fost victimele ambelor tabere aflate în conflict. După intrarea României și Germanei în război și pe măsură ce trupele româno-germane se apropiau de Moghilev, o parte dintre evrei s-au retras cu autoritățile sovietice, iar bărbații evrei de vârstă militară au fost încorporați în armata roșie. La 19 iulie 1941, când orașul a fost ocupat de germani și români, mai trăiau în Moghilev circa 3.000 de evrei. Intrarea trupelor germane și române în oraș a echivalat cu începutul unor acțiuni de ucidere în masă a evreilor care se mai aflau în localitate. Asasinate au mai avut loc și în săptămâna următoare. În septembrie 1941, orașul a intrat sub administrarea autorităților române. 

În anii celui de-al Doilea Război Mondial, Moghilev a fost unul dintre principalele puncte de trecere în Transnistria. Conform datelor disponibile, până în septembrie 1942, 56.000 de evrei din Bucovina și Basarabia au trecut prin oraș. Primul popas al evreilor care tranzitau Moghilev-ul era fosta cazarmă sovietică de pe malul Nistrului, unde stăteau câteva zile. Aceasta a fost descrisă de supraviețuitori drept „casa acea fioroasă fără acoperiș, fără uși și fără ferestre, care ieri a fost o cazarmă, astăzi este lagăr și mâine va fi mormânt”. 

Dintre cei care au tranzitat orașul, au rămas în localitate numai cei care au avut posibilitatea să-i mituiască pe oficialii români. De asemenea, unii dintre cei care au trecut prin Moghilev s-au așezat temporar în localitățile vecine, însă cei mai mulți au fost transportați în lagărele și ghetourile din județ și din Transnistria. 

Pentru cazarea celor care au primit permisiunea să rămână în Moghilev a fost improvizat un ghetou care se întindea pe suprafața a trei străzi din oraș. În exterior, din vara lui 1942, locul a fost împrejmuit cu sârmă ghimpată, fiind păzit de jandarmi români și polițiști ucraineni. Inițial, cei deportați, s-au cazat în casele părăsite de evreii localnici sau împreună cu aceștia. Din cauza supraaglomerării, numeroși evrei au închiriat camere, mansarde și subsoluri de la ucraineni. Multe dintre ele erau însă dărăpănate și afectate de inundațiile din 1941. Conform informațiilor disponibile, numărul deportaților evrei era de 12.588 în martie 1943.  

Supraaglomerarea, lipsa hranei și a asistenței medicale au favorizat apariția și răspândirea tifosului printre deportați. Între decembrie 1941 și primăvara lui 1942 s-au înregistrat circa 3.500 de decese cauzate de tifos. Primele medicamente au ajuns la cei afectați abia în martie 1942, fiind trimise de Comunitatea evreiască din Regat. Un supraviețuitor mărturisea că în Moghilev „oamenii cădeau morți pe stradă, sau se culcau noaptea cu febră mare și nu se mai trezeau a doua zi. Epidemia s-a răspândit de la o casă la alta, familii întregi se îmbolnăveau în același timp; copii mici au rămas fără părinți”. Din cauza foamei, , „mulți deportați mâncau frunză și iarbă”.  

Periodic, pentru „decongestionarea” ghetoului, din Moghilev câteva mii dintre cei aflați aici au fost relocați în lagărele din Peciora și Scazineț. Astfel, în 1942, 3.000 de evrei au fost transferați în lagărul morții de la Peciora. 

Printre cei din ghetou, s-au aflat și câțiva ingineri. Aceștia au reușit să repună în funcțiune fabrica de energie electrică din localitate, unde au muncit mai mulți evrei. Alți evrei erau folosiți la munci de oficialitățile locale și instituțiile române. Pentru ajutorarea evreilor bătrânilor, a orfanilor și a celor foarte săraci comunitatea evreilor deportați din Moghilev a pus în funcțiune o cantină, un cămin pentru bătrâni, un spital și două orfelinate. În cele două orfelinate, s-au aflat mai mulți de 1.500 de copii. Din decembrie 1943, a început repatrierea evreilor din ghetoul Moghilev, iar în martie 1944 orașul a fost cucerit de sovietici. 

Ovidiu Creangă, Moghilev-Podolsk, în Geoffrey P. Megargee (general editor), Encyclopedia of Camps and Ghettos 1933-1945, Bloomington and Indianapolis: Indiana University Press, 2018, pp. 715-716.

Jean Ancel, Moghilev-Podolski, în Israel Gutman (editor), Encyclopedia of the Holocaust, vol. III, New York/London, Macmillan Publishing Company/Collier Macmillan Publishers, 1990, pp. 986-987.

Jean Ancel, Transnistria, vol. I, București, Editura Atlas, 1998, pp. 92-94, passim. 

Jean Ancel, Transnistria, vol. III, București, Editura Atlas, 1998, pp. 37-43, passim.