Evreii din Iampol în perioada Holocaustului

Înainte de Holocaust, evreii locuiau în Iampol de câteva secole, avansându-se ipoteza că prezența lor în localitate ar data încă din veacul al XVI-lea, odată cu stabilirea evreilor în Podolia. În secolul al XVIII-lea, în oraș a fost dat în folosință un nou cimitir deoarece în vechiul loc de înhumare nu mai erau spații libere. În recensământul din 1802, erau menționați ca locuitori în oraș 1.850 de evrei, iar în cel de din 1897 numărul lor era de 2.823. În oraș, au existat la un moment dat 4 sinagogi. În 1939, numărul evreilor din Iampol era de 1.753, ceea ce reprezenta 24,4% din populația orașului, iar cel al evreilor din districtul Iampol de 3.248. Ocupațiile evreilor erau în domeniul meșteșugurilor sau în viticultură. În oraș, existau la 1827 trei bresle ale comercianților, ai căror membri erau majoritar evrei, iar în 1852 dintre cei 79 de meșteșugari din Iampol, 66 erau evrei. 

După ocuparea orașului la 18 iulie 1941, unități ale armatei germane au declanșat operațiuni de ucidere ale evreilor din regiune. Până la 19 august 1941, 4.425 de evrei au fost uciși între Hotin și Iampol de Einsatzgruppe D - trupe speciale germane care au aveau ca atribuții identificarea și exterminarea evreilor. În septembrie 1941, orașul a trecut sub administrarea autorităților române, devenind capitala județului Jugastru. 

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, orașul Iampol a fost unul dintre cele mai importante puncte de trecere a Nistrului. Până în septembrie 1942, prin Iampol, au fost deportați 35.276 de evrei din România. În oraș, convoaiele de deportați ajungeau după marșuri îndelungate, iar majoritatea fuseseră jefuiți pe drum de bunuri, bătuți și maltratați de militarii din trupele de pază. Stabilirea lor în oraș era interzisă. De regulă, Iampol reprezenta pentru ei un popas de câteva zile, ei fiind cazați în fosta garnizoană a grănicerilor sovietici. După cele câteva zile, convoaiele porneau din nou la drum, spre est, spre Bug.

Înainte de a intra în Iampol, unii dintre evrei erau puși să îngenuncheze pe malul românesc al Nistrului, orientați cu fața spre Iampol, fiind după aceea fotografiați de grănicerii români. Conform unor mărturii, în timpul unor astfel ședințe de imortalizare a suferinței celor deportați, unii dintre evrei erau bătuți. O victimă a fost unul dintre rabinii deportați, pe care „plutonierul de jandarmi Burtă l-a maltratat […], bătându-l până l-a podidit sângele, după care i-a smuls barba și favoriții”. 

În urma acestor convoaie, în Iampol rămâneau zeci de decedați. Cei mai mulți erau bătrâni, care nu mai aveau puterea fizică de a continua drumul. 

Pentru lucrări de reconstrucție în oraș, autoritățile române au permis rămânerea în oraș a unui număr de 350 de evrei, în marea lor majoritate meseriași. Pentru cazarea lor a fost improvizat un ghetou pe teritoriul câtorva străzi din oraș. Casele în care locuiau erau dărăpănate, neavând nici uși și nici ferestre. Evreii lucrau în atelierele de croitorie, tâmplărie sau cizmărie ale orașului ori îndeplineau diferite munci pentru autoritățile locale. Timp de un an, evreii ucraineni care au supraviețuit asasinatelor din iulie - august 1941 au locuit pe o stradă din afara ghetoului, unde se afla și sediul jandarmeriei române și al poliției ucrainene. După aceea, au fost cu toții relocați în ghetou, alături de evreii deportați din România. Din acel moment, ghetoul a fost împrejmuit cu sârmă ghimpată. 

Ieșirea din acest centru concentraționar era posibilă doar pentru aprovizionarea de la piața din oraș sau pentru aducerea de apă de la singură pompă din localitate. Ieșirile se făceau în baza unui permis. Cei prinși în afara lagărului fără permis de ieșire erau uciși de poliția ucraineană sau de jandarmii români. Un astfel de asasinat a avut loc la 27 ianuarie 1943, dată la care au fost executați 72 de evrei. În noiembrie 1942, evreii ucraineni, în număr de 600, au fost transferați la Cariera de piatră din Ladijin, Tulcin. 

Conform informațiilor disponibile, cât timp la conducerea județului s-a aflat prefectul Gheorghiade, iar comandantul legiunii de jandarmi a fost colonelul Ulman, tratamentul evreilor din ghetou a fost unul corect. Cei doi cereau ca evreii luați la muncă să fie plătiți în bani sau în mâncare pentru activitățile prestate. Tratamentul evreilor s-a înrăutățit însă după înlăturarea lor. 

Datele existente menționează că în martie 1943 se aflau în ghetou 500 de evrei, iar în septembrie numărul lor era 504. Dintre aceștia, 348 erau originari din Bucovina, iar 156 din Basarabia. În afară de ghetoul din Iampol, între aprilie și septembrie 1943, în județul Jugastru s-au mai aflat și alți deportați. Astfel, la nivelul întregului județ, în aprilie 1943 se aflau  1.097 de deportați, iar în septembrie 1.625. Din decembrie 1943, au început operațiunile de repatriere ale evreilor din ghetoul Iampol. Printre cei repatriați s-au numărat și 65 de orfani, cu vârste de la 1 la 15 ani, care au fost trimiși în România. În martie 1944, orașul a fost ocupat de sovietici, iar toți evreii care se mai aflau în ghetou au fost eliberați. 

Jean Ancel, Transnistria, vol. I, București, Editura Atlas, 1998, pp. 103-104. 

Ovidiu Creangă, Iampol, în Geoffrey P. Megargee (general editor), Encyclopedia of Camps and Ghettos 1933-1945, Bloomington and Indianapolis: Indiana University Press, 2018, pp. 691-693.

***, Yampol, accesibil online la adresa http://myshtetl.org/vinnitskaja/jampol_en.html 

***, History of Yampol, accesibil online la adresa https://kehilalinks.jewishgen.org/yampol/history.html