Evreii din Darabani în perioada Holocaustului

Odată cu așezarea lor în localitate, evreii și-au amenajat propriul cimitir. Încă din primii ani, și-au construit instituțiile religioase, sociale și educaționale. Prima sinagogă a fost dată în funcțiune în 1853. Din același an, a început să funcționeze și prima baie rituală. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în 1883, în Darabani existau 20 de școli confesionale, o școală Talmud Torah și șase sinagogi. Numărul lor a ajuns la 8 în perioada interbelică. Tot atunci au apărut în oraș organizațiile sioniste și chiar o secție a Partidului Evreiesc Român. 

Aflați într-un oraș de graniță și în vecinătatea Uniunii Sovietice, unul dintre principalii inamici ai României, care mai avea și pretenții teritoriale pentru unele regiuni românești, evreii din Darabani au fost suspectați de simpatii comuniste. În general, suspiciunea plana asupra întregii populații evreiești, fiind întreținută propagandistic de statul român. Astfel, în iunie 1940, după ultimatumul sovietic și cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și ținutului Herța, evreii din Darabani au devenit victimele acțiunilor violente întreprinse de autoritățile române. Ei au fost supuși perchezițiilor, fiind apoi reținuți și bătuți de angajații poliției și ai armatei române. 

La nivel local, unii dintre slujbașii statului român au avut inițiative care au precedat anumite practici ce s-au generalizat după intrarea României în război, la 21 iunie 1941. Astfel, în iunie 1940, Nicolae Dimitriu, șeful poliției Darabani, a interzis, cu de la sine putere, circulația evreilor pe străzi, dispunând, de asemenea, efectuarea de percheziții și arestări. 

Odată cu venirea legionarilor la putere, aceștia au inițiat acțiuni pentru demolarea mai multor imobile deținute de evrei, printre care și o sinagogă. Drept argument au avansat „proximitatea toaletelor […] de clădirea bisericii”. Tot în anii guvernării național-legionare, septembrie 1940 - ianuarie 1941, împotriva evreilor din Darabani au fost luate și alte măsuri cu caracter coercitiv - represiv: licențele comerciale au fost anulate, ei nemaiputând să desfășoare activități comerciale, iar angajații din învățământ și armată au fost concediați. În același timp, au fost trimiși la muncă forțată, iar proprietățile lor trecute în proprietatea statului. 

La 19 iunie 1941, cu câteva zile înainte de intrarea României în război, evreii din Darabani au fost supuși unei „acțiuni de purificare” a teritoriului, probabil tot ca urmare a crezului existent printre conducătorii statului român că aveau simpatii comuniste. Astfel, în aceea zi, circa 2.000 de evrei din Darabani au fost evacuați din locuințele lor și internați în lagărele din Oltenia; bărbații la Târgu Jiu, iar femeile la Turnu-Severin. După trei luni, au fost aduși în Dorohoi, de unde au fost deportați la 7 noiembrie 1941 în Transnistria. Evreii deportați erau perchiziționați de reprezentanți ai Băncii Naționale, iar banii și bunurile de valoare, ca aur, bijuteriile, erau confiscate. În schimbul lor, au primit bani transnistrieni, lipsiți de orice valoare. În anii deportării, mulți dintre evreii din Darabani au murit din cauza foamei, frigului și a bolilor. 

După terminarea războiului, în 1947, trăiau în Darabani circa 1000 de evrei. Cu timpul, cei mai mulți au emigrat. Astfel că în 1992 în oraș nu mai locuia niciun evreu. 

Ana Bărbulescu, Darabani, accesibil la adresa http://www.inshr-ew.ro/wp-content/uploads/2018/01/Darabani.pdf 

Theodor Lavi, Lucian-Zeev Herscovici, Darabani, accesibil la adresa https://www.jewishvirtuallibrary.org/darabani