Evreii din Cluj-Napoca în perioada Holocaustului

Prezența evreilor în Cluj a fost atestată încă din 1481, an în care au fost menționați în documentele mănăstirii Cluj-Mănăstur. Creșterea numărului evreilor în secolul următor a alarmat autoritățile locale, care au luat măsuri pentru a limita stabilirea lor în oraș. Interdicțiile s-au accentuat după 1790. 

Până la revoluția din 1848, comunitatea nu a avut sinagogă, școală sau cimitir, fiindu-i interzise crearea unor astfel de așezăminte. Ulterior însă, odată cu adoptarea unei noi constituții în 1849, evreii au primit dreptul de a se așeza în orașe și de a achiziționa proprietăți. După acel an, numărul evreilor a crescut gradual, ajungând de la 479 de persoane în anii 1850-1851 la 776 în 1866. O creștere semnificativă s-a înregistrat după obținerea drepturilor civile. Datele existente menționează că între 1869-1870 trăiau în Cluj 3.008 de evrei. În 1910, numărul lor era de 7.046. Cifrele din perioada interbelică, interval de timp în care orașul a făcut parte din România, arată că în urbe trăiau 13.504 de evrei, ceea ce reprezenta 12,7% din populația centrului urban. 

Odată cu emanciparea și creșterea populației evreiești, aceștia și-au construit propriile edificii religioase, culturale și sociale. Spre exemplu, în 1851, a apărut prima sinagogă din oraș, iar în 1875 s-a înființat prima școală primară. În deceniile următoare, au fost create și alte instituții școlare și educaționale. 

Începând de la jumătatea secolului al XIX-lea și până la declinul comunității evreiești din Cluj, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, evreii au fost implicați în industrie, comerț, în domeniul bancar, precum și în alte ramuri ale economiei. Datele existente menționează circa 110 de companii înființate sau deținute de întreprinzători evrei până în 1940. 

Clujul interbelic a fost un efervescent centru cultural și universitar, aici fiind înființată, în 1919,  Universitatea „Regele Ferdinand I” . Odată cu dezvoltarea centrului universitar au apărut și mișcările studențești, iar printre ele și-au găsit loc și grupările cu caracter antisemit și extremist. De la revendicări precum introducerea numerus clausus, exmatricularea studenților evreilor, s-a ajuns în anii ‘30 la acțiuni violente, la distrugerea magazinelor evreiești, a sediilor principalelor ziare deținute de evrei, la maltratarea fizică a studenților evrei și a altor membri ai comunității și, în 1938, chiar la atentate organizate de studenții legionari. În acel an, studenții legionari au pus bombe în clădirea uzinei de gaze din Cluj, în cantina studențească evreiască și în mai multe restaurante. Tot atunci, rectorul universității, profesorul Florian Ștefănescu-Goangă, a fost victima unui atentat legionar. 

Măsurile represive luate împotriva evreilor, adoptate în baza unor criterii rasiale, au crescut în intensitate în România, atât odată cu adoptarea legilor emise de guvernul Goga - Cuza, cât și după ce orașul a fost preluat de maghiari în 1940, deși cei mai mulți evrei aveau o cultură de sorginte maghiară. În perioada maghiară, măsurile au constat în deportarea evreilor „străini” de oraș, utilizarea bărbaților cu vârsta între 20 și 48 de ani la muncă obligatorie, exproprierea bunurilor evreiești, generalizarea muncii forțate pentru toți evreii de vârstă militară sau concedierea lor din funcțiile publice. 

Vârful politicilor represive îndreptate împotriva evreilor s-a înregistrat în 1944. Cu o zi înainte de începerea operațiunilor de ghetoizare, evreilor li s-a cerut să nu-și părăsească domiciliul. Ghetoizarea a fost anunțată prin anunțuri lipite și răspândite în oraș. 

La 3 mai 1944, a început ridicarea evreilor din oraș și internarea lor în ghetoul din Cluj. În dimineața acelei zile, echipe mixte, formate din civile și soldați, au pătruns în locuințele evreilor.  În ghetoul din Cluj au ajuns și evreii din Huedin. O supraviețuitoare relata că după ce au fost evacuați din propriile locuințe, au fost închiși temporar în „curtea bisericii evreiești” din Huedin, unde au fost supuși unor percheziții brutale și violente. 

Abia ajunși în ghetoul din Cluj, internații au fost supuși acelorași practici violente și de tortură semnalate și în alte locuri. Bănuiți că și-au ascuns bunurile de valoare, li s-a cerut, în timpul interogatoriilor și anchetelor, să spună cui au dat spre păstrare aceste bunuri sau să indice unde le-au ascuns. Mărturiile supraviețuitorilor înfățișează numeroasele maltratări și torturi la care au fost supuși. 

Datele existente menționează că în decurs de câteva zile, între 12.000 și 14.000 de evrei au fost închiși în acest ghetou, autoritățile maghiare beneficiind de asistența specialiștilor naziști. Numărul internaților a ajuns în scurt timp la 18.000 de persoane, după ce au aduși și evreii din Borșa, Huedin și din alte regiuni. 

Ghetoul era un spațiu amenajat în aer liber, în curtea fostei fabrici de cărămidă Iris din nordul orașului. Internații se adăposteau sub câteva șoproane folosite anterior pentru păstrarea țiglelor și cărămizilor. Dormeau îngrămădiți unii în alții. Hrana se distribuia o singură dată pe zi. Începând din 25 mai 1944 și până la 9 iunie același an, 16.148 de evrei clujeni au fost deportați la Auschwitz. 

În acele săptămâni în care înfometarea, tortura fizică și psihică au pus stăpânire pe comunitatea evreiască din Cluj, câteva sute de evrei au reușit totuși să se salveze, refugiindu-se în România, pe cont propriu, sau cu ajutorul unor binevoitori sau al unor organizații sioniste. Totodată, în timpul deportării, 388 de evrei au fost salvați, fiind transferați din Cluj la Budapesta în urma „controversatei înțelegeri dintre Kasztner și SS”. În urma înțelegerii dintre avocatul și jurnalistul clujean Rudolf Kasztner și Adolf Eichmann circa 1.700 au fost salvați de la deportare, ajungând cu trenul în Elveția. Conform informațiilor disponibile, s-ar fi plătit suma de 1.000 de dolari pentru fiecare evreu. Aceștia au fost selectați dintre evreii înstăriți, lideri sioniști, rabini, dar și jurnaliști, profesori, artiști. 

La încheierea războiului, unii dintre supraviețuitori, atât din Cluj cât și din alte localități, s-au stabilit în oraș. În 1947, numărul lor era de 6.500. Ulterior, în perioada comunistă, o parte semnificativă dintre ei au emigrat. 

 

Oliver Lustig, Procesul ghetourilor din nordul Transilvaniei - Ghetoul din Cluj. Mărturii, vol. II, București, Editura Aervh, 2007, accesibil online la adresa http://www.survivors-romania.org/text_doc/cluj.htm 

Ladislau Gyémánt, Cluj, accesibil online la adresa https://yivoencyclopedia.org/article.aspx/Cluj 

Anca Filipovici, Cluj, http://www.inshr-ew.ro/wp-content/uploads/2018/01/Cluj.pdf 

Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport Final, Iași, Polirom, 2004, pp. 270-271. 

Gido Attila, Două decenii. Evreii din Cluj în perioada interbelică, Cluj-Napoca, Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, 2104, p. 148.

***, Rudolf Kasztner, accesibil online la adresa https://encyclopedia.ushmm.org/content/en/article/rudolf-rezsoe-kasztner