Datele existente plasează închegarea unei comunități evreiești începând cu veacul al XVI-lea. Urmare a dezvoltării din perioada următoare, comunitatea a primit în 1870 un statut autonom. La sfârșitul secolului al XIX-lea, locuiau în Botoșani 16.000 de evrei, ceea ce însemna peste 50% din populației orașului. Proporția s-a păstrat și în perioada interbelică, însă numărul lor a scăzut la 11.840. Din punct de vedere al ocupațiilor, evreii botoșăneni activau în comerț și industrie. Conform mai multor surse, 75% dintre negustorii și, respectiv, 68% dintre meșteșugarii botoșăneni erau evrei.
Pe măsură ce comunitatea s-a dezvoltat, la începutul secolului al XIX-lea, au fost construite propriile instituții culturale, religioase și de binefacere. În 1817, s-a înființat un spital destinat persoanelor fără adăpost sau care aveau deficiențe de natură psihică. În deceniile următoare, au fost înființate societăți de binefacere și ocrotire pentru copii și bătrâni, precum și una dintre primele școli primare româno-israelite pentru băieți din România. În același timp, la 1832 existau deja în Botoșani 10 sinagogi, semn al unei efervescente vieți religioase.
Important de menționat este și faptul că atât în Războiul de independență din 1877, cât și în Primul Război Mondial, au participat și numeroși evrei botoșăneni. După aceea, unii dintre combatanți au obținut cetățenia română. Firește, unii dintre evreii botoșăneni au căzut pe câmpul de luptă, alături de camarazii lor români.
Persecuții
În 1907, anul răscoalei țărănești începută în localitatea Flămânzi din Botoșani, peste 1.000 de familii evreiești au fost agresate fizic iar bunurile le-au fost distruse. Nu au fost vizați doar evreii arendași, ci și cei care aveau prăvălii. De altfel, unele rapoarte ale autorităților locale au propagat ideea că răscoală din 1907 a fost îndreptată împotriva arendașilor evrei.
Evoluția politică a României în anii 1930 a avut consecințe nefaste și pentru evreii botoșăneni, mai ales după intrarea în vigoare a legilor rasiale. Ei au fost îndepărtați din posturile deținute, elevii de origine evreiască au fost înlăturați din școli. De asemenea, proprietățile le-au fost confiscate ca urmare a politicii de românizare impusă de statul român. Într-un interviu, Miriam Korber-Bercovici menționează că după ce s-a instituit „numerus clausus”, în liceul în care învăța mai rămăseseră trei eleve evreice. Una dintre ele era fiica unui erou din Primul Război Mondial. Nu după mult timp însă, au fost exmatriculate și ele. Odată cu venirea legionarilor la putere, în septembrie 1940, grupuri paramilitare de legionari au început să facă percheziții prin casele evreilor.
Intrarea României în război, iunie 1941, și-a arătat în scurt timp consecințele pentru destinul evreilor. În cazul evreilor din Botoșani, dar și din alte localități, s-a dispus încă din iulie 1941 să poarte „steaua galbenă” pe haine. De altfel, pe zidurile orașului apăreau anunțuri care le cereau evreilor să aibă acest semn distinctiv la vedere. În aceeași lună, iulie 1941, 1.500 de evrei au fost îmbarcați într-un tren de marfă și trimiși la muncă forțată în Brăila. Pe traseu, au mai fost îmbarcați evrei din Dorohoi și Huși. Ajunși în comuna Serdaru, au fost puși să lucreze la un dig pe malul Siretului. După ce lucrările au fost terminate, ei „au fost lăsați sub cerul liber, fără nicio sursă de existență”. În urma memoriilor făcute și cu ajutorul unui șef de gară, Avram Moisi, care și-a folosit toate relațiile de care dispunea, evreilor din Serdaru le-a fost trimis un tren care i-a transportat la Botoșani.
Totodată, măsurile politice decise de conducătorul statului, Ion Antonescu, în anii războiului s-au răsfrânt și asupra evreilor din Botoșani. Evreii din mediul rural au fost evacuați în reședința de județ, ceea ce a generat probleme legate de aprovizionarea și întreținerea lor. Nu în ultimul rând, propaganda întreținută de autoritățile polițienești în toată perioadă interbelică i-a echivalat pe mulți evrei cu membrii Partidului Comunist din România. Din acest motiv, cei considerați periculoși pentru siguranța regimului au fost deportați în Transnistria sub suspiciunea că erau comuniști. Datele existente menționează deportarea în iulie 1942 a 127 de evrei botoșăneni. În acea perioadă, mulți evrei botoșăneni aveau rude deportate în Transnistria. Pentru ajutorarea lor, comunitatea a organizat un sistem de ajutorare, trimițându-le bani și alimente. Pachetele treceau rareori de cenzură, iar din bani mai puțin de jumătate ajungeau la deportați.
După încheierea războiului, numărul evreilor din Botoșani a atins maximul, fiind menționați între 19.000 și 20.000 de evrei care locuiau în oraș. Printre ei, se aflau și evrei originari din alte localități care fuseseră deportați în Transnistria. De altfel, în primăvara lui 1944, în Botoșani au ajuns 186 de orfani din Transnistria. În perioada comunistă, după emigrarea lor în Israel, numărul lor s-a redus considerabil. Datele menționează că în 1956 mai trăiau în oraș circa 10.000 de evreii. După 1990, numărul lor a înregistrat o scădere vizibilă, ajungând la 200 în 1900 și 92 în 2003.
Surse
Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport Final, Iași, Polirom, 2004, pp. 202, 296.