Evreii din Baia Mare în perioada Holocaustului

Încă din secolul al XVIII-lea, stabilirea evreilor în anumite localități din Transilvania a fost prohibită. Până în anul 1850, le-a fost interzis să se stabilească în orașele miniere și regale, cum era și Baia Mare. De aceea, prezența lor în oraș a fost una sporadică și temporară. 

Începând însă cu anii următorii, așezarea evreilor este atestată documentar. În 1860, în Baia Mare exista o comunitate evreiască, fiind menționate existența unei societăți de înmormântare în 1861 și a unei sinagogi în 1887. În acei ani, numărul evreilor a crescut treptat, ajungând de la 222 în 1869 la 963 în 1900 și 1.402 în 1910. Conform datelor din recensământul din 1930, în acel an trăiau în Baia Mare 2.030 de evrei. În 1941, numărul evreilor băimăreni era de 3.623. Printre evrei se aflau întreprinzători, ce erau proprietari ai unor fabrici din domeniul industriei chimice, sticlei, coloranților și săpunului, artizani, funcționari, avocați, doctori și ingineri.

Între 1941 și 1944, în Baia Mare și-a avut cartierul general batalionul de muncă nr. 10. Acesta a funcționat ca un centru de recrutare pentru evreii de vârsta militară din nordul Transilvaniei. Evreii din batalion au fost folosiți la muncă atât în Ungaria, cât și la frontiera cu Ucraina. Condițiile de muncă au fost teribile. Conform surselor disponibile, de la 1 mai 1943, odată cu numirea lui Alezredes Imre Reviczky la conducerea batalionului, situația evreilor s-a îmbunătățit. Aceasta a interzis pedepsele corporale și a desființat înrolarea în detașamente disciplinare. După ce au început operațiunile de ghetoizare a evreilor din Transilvania administrată de autoritățile maghiare, la 3 mai 1944, ofițerul a recrutat pentru muncă circa 3.000 de evrei, salvându-i astfel de la deportare. Pentru rolul său în salvarea evreilor i-a fost acordat în 1962 titlul de „drept între popoare”. 

Organizarea ghetourilor din Transilvania de Nord, inclusiv a celui din Baia Mare, a început la scurt timp după conferința de la Satu Mare din 26 aprilie 1944. La originea acestei decizii, s-ar fi aflat o motivație bizară, anume că evreii care locuiau în orașe ar fi avut locuințe „mult mai bune decât ne-evreii”. În opinia autorităților maghiare, prin îndepărtarea lor din orașe s-ar crea o „situație mai sănătoasă”, locuințelor lor urmând să fie redistribuite. Conform decretului emis cu acea ocazie, evreii nu mai puteau locui în comunitățile care aveau mai puțin de 10.000 de locuitori. În cazul marilor orașe, se prevedea posibilitatea delimitării unor „secțiuni, străzi și clădiri în care evreilor le era permis să locuiască”. Această afirmație a fost de fapt un eufemism juridic, sub acoperirea căruia autoritățile locale puteau decide înființarea de ghetouri. Astfel, soarta evreilor din marile orașe s-a aflat la dispoziția primarilor. Prin atitudinea lor, ei puteau îmbunătăți sau înrăutăți soarta semenilor lor de origine evreiască. 

Deși în acea perioadă primarii puteau decide izolarea evreilor „de celelalte părți ale orașului, în străzi și cartiere separate”, în Baia Mare, viceprimarul dr. Rosner Istvan, s-a opus unei astfel de măsuri. Conform unei sesizări a Uniunii Evreilor din Baia Mare, acesta „nu a considerat satisfăcătoare această soluție”. 

În data de 3 mai 1944, a început operațiunea de reținere a evreilor din orașul Baia Mare și localitățile învecinate. În acea zi, comisii mixte, formate din civili și polițiști înarmați, blocau câte o întreagă stradă, intrând în casele evreilor. Acestora li s-a oferit un termen de până în 20 minute pentru a-și lua câteva lucruri. Cei care nu reușeau să se conformeze acestui termen erau loviți și bătuți cu patul armei, fiind aruncați în stradă. Operațiunea s-a desfășurat într-un ritm extrem de rapid. Până la ora 14.00, aceeași zi, toți evreii din oraș au fost ridicați și internați în ghetou.   

Evreii din Baia Mare au fost transportați într-un ghetou amenajat, la marginea orașului, pe fostele terenuri ale Fabricii Bernat. Aici au fost închiși circa 3.500-3.600 de persoane. Pentru cazarea evreilor existau trei barăci de mari dimensiuni, în care puteau fi adăpostite până în 100 de persoane. Teritoriul ghetoului avea o capacitate de cazare de maxim 250 de persoane. De aceea, mulți evrei, care nu au găsit un loc în șoproane, au dormit sub cerul liber în următoarele condiții: „Noaptea stăteau în bătaia ploii și vântului rece, iar ziua sub soarele dogoritor. Ploaia le uda hainele și așternuturile”. Totodată, condițiile de igienă erau inexistente, apa lipsea, iar hrana consta într-o farfurie de supă necomestibilă. 

În ghetou, tortura și metodele violente de anchetă au făcut parte din cotidianul acestor centre concentraționare. Un supraviețuitor al ghetoului menționa că din cauza torturilor și bătăilor aplicate în timpul anchetelor „multe persoane s-au sinucis”. În același timp, primarul și șeful poliției locale au zădărnicit și tentativele băimărenilor de a aduce alimente evreilor din ghetou, fotografiindu-i pe cei care inițiau astfel de activități de ajutorare și amenințându-i cu internarea. 

Referindu-se la condițiile din ghetou, un fost funcționar al Primăriei Baia Mare, a menționat în depoziția sa din timpul procesului că evreii de aici au fost lăsați fără mâncare și obligați să-și facă nevoile fiziologice în comun: „Despre modul de tratare a evreilor din ghetou, ştiu că au fost sortiţi să stea fără mâncare, fără aşternut, fără closete, fiind siliţi să-şi facă nevoile de-a valma bărbaţii cu femeile, la un loc, în mijlocul ghetoului. Locul ghetoului a fost înconjurat cu sârmă”. 

Cei din ghetou au stat în acele condiții „timp de trei săptămâni” și „numai” cu o săptămâna înainte de deportare au fost construite câteva barăci, insuficiente însă. Odată ajunși în ghetou, evreilor li s-a cerut să predea toți banii și toate bijuteriile. Au fost amenințați că în caz de refuz sau dacă nu se aduna o anumită sumă urma să fie „împușcat din 10 în 10, fiecare evreu”. 

Un al doilea ghetou a fost  improvizat în Valea Borcutului, aflat la câțiva kilometri de oraș, fiind destinat pentru evreii din localitățile Baia Sprie, Șomcuța Mare și Copalnic Mănăștur. În ghetoul din Baia Mare au fost închiși circa 3.500 de evrei, iar în cel din Valea Borcutului 2.000 de persoane.   

La 31 mai și 5 iunie 1944, evreii din cele două ghetouri au fost urcați în trenuri și deportați la Auschwitz. Mulți nu s-au mai întors niciodată în locurile natale, fiind uciși imediat ce au ajuns în lagăr. 

Oliver Lustig (editor), Procesul ghetourilor din nordul Transilvaniei. Mărturii - Ghetoul din Baia Mare, vol. II, București, Editura Aervh, 2007, accesibil online la adresa http://www.survivors-romania.org/text_doc/baia_mare.htm 

Ladislau Gyémánt, Baia Mare, accesibil online la adresa https://yivoencyclopedia.org/article.aspx/Baia_Mare

Final Report of the International Commission on the Holocaust in Romania, 11 nov. 2004, accesibil online la adresa https://www.ushmm.org/m/pdfs/20080725-romania-commission-transylvania-romanian.pdf 

Randolph L. Braham, NAGYbÁNYA, în Geoffrey P. Megargee (general editor), Encyclopedia of Camps and Ghettos 1933-1945, Bloomington and Indianapolis: Indiana University Press, 2018, pp. 356-357.

Agnes Hegyi, Daniel Lowy, Baia Mare, în Randolph Braham, Zoltan Tibori Szabo, Enciclopedia geografică a Holocaustului din Transilvania de Nord, Chișinău, Cartier/Editura Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, 2019, pp. 368-374.